Mai avem câteva zile de armată și iar ne-or pus ăștia în futere la cartofi.

1. LA BĂRBERIT CARTOFI

E luni, 13 iunie 1988, după prânz. Un val de căldură abătut peste Sibiu face și mai grea sarcina de a curăța un morman de cartofi pentru cina unei companii de soldați flămânzi.

Plutonul unu din compania douăzeci, unitatea 01512, din centrul orașului transilvan, e de serviciu la barberit: soldatul ia cartoful la bătaie, și după ce îl termină îl aruncă într-o pâlnie gigantică. Din când în când, șeful plutonului apasă pe butonul roșu de la baza pâlniei, și mașinăria rusească finisează ce au început teriștii: la capăt ies victorioși cartofeii gata de fiert pentru masa a câteva sute de osteniți pe câmpurile din poligonul Poplaca.

Sistemul e bun, la norma comunistă: soldatii se autogospodaresc, nu dai bani altora sa le curete lor cartofii. Soldatul însă bărbierește o picioică și odată cu ea mai aruncă în mașină vreo trei în stare naturală. Pireul de deseară o să fie maro, nimic nou. Plină de vitamine și coaja. Dar în seara asta o să fie mai maro ca de obicei, pentru că suntem supărați: așteptăm de zile bune vestea liberarii, și încă nu avem data oficială.

Pe fondul ăsta apare Oprea, un tăcut dintr-un sat din Buzău care din primele zile de armie a fost numit asistentul locotenentului: îi călca hainele, îi purta de grijă. La schimb ieșea cu scutiri de la trageri sau cantină, plus că mai ciugulea și el ce mai rămânea din fetele de la școala de intendență din aceeași unitate.

– Adunarea pe platou!

2. VESTEA CEA REA

După atât amar de vreme ne ia doar câteva secunde să ne aliniem. Patru coloane cu opt rânduri fiecare, suntem 32 de bărbăței la capătul serviciului militar.

Îi simt cu ochii minții pe lunganul de Grădină în fruntea rândului meu (“Grădinăăă, dă și tu mai ușor din craci că mă lași fără suflare”, îi aruncam pe la kilometrul 14 al plimbării zilnice de infanteriști), și pe Filip imediat în stânga mea pe coloana de la margine. Amândoi sibieni, la câteva minute pe jos de unitate. Grădină dormea în patul deasupra mea si avea grijă să mănânc bine și să am hârtie mișto pentru scrisorile pentru iubita mea din Baie. Filip mă scotea pe pila lui duminicile să bag o ciorbă la ai lui, undeva pe lângă Școala de Înot. Tot ai lui îmi făcuseră rost de bilete la Jazz ’88 în martie (când Stroe făcea niște chestii nemaiauzite și ne-a troznit Tavitian cu o păpușă în cap înainte să se pună la pian, și îl văzusem și pe un rus fabulos, Cekasin îi zicea, duminică spre luni pe la miezul nopții, și la patru dimineața am avut alarmă cu marș și zăpadă proaspătă). Filip era de talia mea, drept pentru care îmi lăsau ai lui țoale civile ascunse în scara din blocul de lângă gard, să nu merg la jazz în kaki, că mă prindea Poliția Militară. Eram ciudat, cu bocanci de-armată și haine de clasa a doișpea, dar să vezi acolo alți ciudați, hippioții moldoveni cu o matriarhă pe nume Simoanca, unguroaicele de Timișoara și Cluj cu fustele lor pestrițe, mamă ce mișto o să fie la facultă!

Filip îmi dă un cot și bag de seamă că o fi un anunț important. Alături de Chițanu, lentul nostru, apare Baltă, comandantul companiei.

– Soldat, îți fut văzduhu! începe Baltă cu trademarkul lui.

– Am o veste bună și una și mai rea. Nu numai că nu plecați acasă weekendu ăsta, da’ mai stați cu băiatu încă o săptămână. Liberarea pe 24 iunie.

– Pluton, la cartofi adunarea! aruncă și Chițanu sare pe rană.

Holbișor, ‘prietenul’ din Călărași de două ori mai mare ca mine și pe care l-a legat o dată de-un calorifer fierbinte Attila secuiul, înjură cu zarzavaturi. Ceva cu morcovi prin cururi. Avea să-și trăiască înjurăturile în câteva zile, când un comando de moroșeni i-a umplut o nară în somn cu o ceapă verde. Vezi tu, să nu mai deranjeze cu sforăiala.

Galani, fost campion de haltere pe Bucale, își desface nasturele de la gât și îi pușcă una de ușurare din mers lui Țarțavulea, nebunu companiei. Țarța e ca un frate pentru noi, doar că e nebun. Degeaba l-au dus ăștia pe la nebuni sau în arest, el a făcut nouă luni doar ce a vrut. La o tragere, aia cu pistolul, s-a întors cu Carpațiul încărcat cu glonte pe țeavă dinspre linia de tragere, și-a aranjat cu țeava armei casca ce îi picase pe ochi, și gesticulînd cu jucăria încărcată a cerut indicații despre cum se ridică piedica la pistol. Cine să i le dea, că toți erau în poziția culcat.

3. VESTEA CEA BUNĂ

Înapoi la cartofi, îmi zice Drago, al treilea sibian din pluton, că mi-a făcut o copie la Deep Purple In Rock și îmi aduce mâine caseta. Pe chestia asta curăț următorul cartof la perfecție. Pe când îl arunc în mașină, în ușa deschisă a spatelui cantinei apare curierul de serviciu:

– Telegramă pentru caporal Moțoc!

Noa. Cu telegramele e una din două: ori de rău, ori de bine. Chestiile de lugu-lugu vin cu scrisorile în fiecare dimineață, nu e urgență ca la telegrame. Mă uit la grămada de cartofi care e pe la juma, deschid pătrățelul și citesc cu voce tare:

“Felicitări, unchiule! Băiat, nume Vlad, născut azi.”

– Horică, cine e de gardă azi și unde se sare? îl întreb pe prietenul meu clujean.

– Plutonul patru, și ieși pe la Școala de Înot.

– Atențiune Plutonul Unu!

– ORDONAȚI! răspund 30 de voci gata să arunce cartofii ca bolovanii.

– Cine vrea șliboviță?

– EU! răspunde o voce la unison.

– Continuați! , și fac semn către grămada de barabule pe care o vom ingera probabil cu coajă cu tot la cină.

Îl iau pe Sabu (viitorul arhitect de succes în UK) cu mine la dormitor, să iau bani și să mă ajute când sar gardul înapoi cu două sticle de un-litru-juma.

Las o sticlă de un sfert la soldatul în gardă, și în timp ce mă apropiu de cantină, Sabu mă ia după umăr și îmi zice:

– Geo, nepotu tău s-o fi născut sub Ceașcă, da’ de murit sigur nu moare sub Ceașcă. O să fie bine.

Drept pentru care ne oprim și luăm o dușcă de Șlibo, apoi intrăm iar la bărbierit.

Toate astea în timp ce lumea se învârtea la viteză normală pe 13 iunie 1988…