Cartierul băimărean în care am crescut are jumătate de secol. Suntem aproape de aceeași vârstă.

“De când ai plecat, vremea s-a schimbat la Baia Mare”, îmi zice mama. “Nu se mai răcorește în fiecare seară de vară cu o ploicică la ora șase.”

E foarte cald în iunie, verdeața invadează orașul amintindu-mi de niște versuri din Ana Blandiana. Nu, nu de acelea cu “eu cred că suntem un popor vegetal”, ci mai degrabă “Despre țara de unde venim” (Eu vin din vară, / E o patrie fragilă / Pe care orice frunză, /Căzând, o poate stinge )

E 2018, sunt acasă pentru o scurtă vizită și pentru prima oară mă cazez la un hotel a cărui recepție e într-un fost atelier de reparat geamuri de pe strada copilăriei mele, Dimitrie Cantemir. Țin minte ca ieri anul în care s-a ridicat construcția, o structură pe patru nivele destinată atelierelor meșteșugărești, cum le spunea în anii ’70. Aici ne reparau mașina de spălat Albalux, aici îmi dregeau uniforma ba prea mare ba prea mică, aici se făceau pantofi la comandă. În timpul construcției copiii invadau șantierul în căutare de “țevi de berman”, plasticuri cu care mai apoi organizam adevărate lupte scuipînd prin ele proiectile de hârtie.

Respir aerul de vară, ascult guguștiucul și porumbeii ca acum 40 de ani, apoi îmi iau iPadul la o vizită prin cartierul la fel de bătrân ca mine.

În vara lui 1969, când americanii aterizau pe Lună și la un an după ce Ceaușescu ținuse un discurs fulminant care era să se lase cu o invazie rusească, ai mei se mutau din micuțul apartament de pe bulevardul București, vizavi de gară, într-unul spațios de patru camere, din noul cartier al orașului, Săsar. Cu un băiețel în primul an de viață și sora lui de șase anișori, părinții mei se alăturau sutelor de familii tinere care extindeau orașul Baia Mare spre vest, luînd locul unui sătuc și câmpurilor pustii.

Blocul de pe Cantemir 3 fusese dat în folosință în 1967, ca și majoritatea clădirilor din dreptunghiul mărginit la sud de strada Victoriei, care urmărea cursul râului Săsar, strada Victor Babeș, ce delimita orașul la vest urmând apoi linia dealurilor înalte unde Baia Mare avea limita nordică, și strada Ciocanului la est. Da, strada Secerii exista și nu era departe, așezată la stânga Ciocanului cum te uiți la hartă, ca să nu tulbure mantra epocii.

Între câmpuri de măcriș și case vechi răsăriseră seturi de blocuri nou construite după model rusesc, fiecare în repetitivitatea lor cu ale lui mici accente de design sau coloratură: mozaicuri, delimitări ale ferestrelor de la baie cu ornamente stilizate din folclor, sau încăperi comune pe fiecare palier, între două apartamente, folosite pentru uscat hainele (“uscătorie”).

În primii ani era doar iarbă in jurul blocului. Apoi oamenii au plantat flori și puieți, astfel încât sutele de copii ca și mine au crescut înconjurați de verdeață, grădini de trandafiri, mâncând pofticioși cireșe direct din pom în luna mai, culegând florile de tei în fiecare iunie pentru a face ceai.

Împărțind cartierul în două, curgînd de la nord la sud, strada Caragiale. La capătul ei dinspre deal era o mlaștină căreia îi ziceam pescărie. Oamenii mai scoteau câte o știucă din ea în anii ’70, dar pe copii îi fascina mai ales iarna, când după un îngheț strașnic patinam de dimineață și până seara printre tufele de trestie.

Când copilul făcea febră, mama îl ducea la policlinica de pe Marinescu (unde aceeași doctoriță a vindecat generații și generații de copii); o dată la câțiva ani controalele la plămâni se făceau la Spitalul TBC (în spatele căruia cei curajoși se dădeau cu sania pe Pârtia Morții), iar chestiunile serioase se tratau la Spitalu Mare. Inaugurat în 1971, spitalul domina priveliștea de la capătul câmpului de măcriș de peste Școala 6 ca o redută, la care ajungeai trecând râul peste o punte îngustă ce se legăna amețitor pentru un piciulică precum eu.

De pe la șase ani, tata a început să mă ia cu el la stadion, un drum lung pe jos, urcând strada Hollosy. Minerul, echipa locală, juca în divizia B a campionatului de fotbal al României. Negreșit, dumincă de la 11 eram la meci, urmat de discuțiile, fază de fază, între tata și prietenii lui, ba la Braseria Stadion, ba la Vinclu în Centrul Vechi, sau la Alimentara de pe Victoriei în drum spre casă. Aveam zece ani când un antrenor pe numele lui Viorel Mateianu a adus echipa în divizia A, și de acolo pe culmile gloriei cu un fotbal atractiv și nemaiîntâlnit. Eram mândru că stau pe aceeași stradă cu portarul Daniel Ariciu (el la etajul patru pe Cantemir 2), dar am fost în culmea bucuriei în septembrie 1982, la aproape 14 ani, când am dat mâna cu Camacho, legenda Realului Madrid aflată la Baia Mare pentru un meci de Cupa Cupelor (terminat 0-0). Mi-am zis atunci că dacă voi avea un fiu, o să-l cheme fie Camacho, fie Santillana, care a jucat și el.

Lucruri zguduitoare s-au întâmplat în 50 de ani de cartier Săsar. Pe 4 martie 1977, la ceas de seară, un cutremur. “Stați liniștiți, e doar o explozie la carieră”, încerca să ne liniștească un vecin. Aveam să aflăm că a fost un cutremur cât o țară, din fericire fără victime și pagube în cartierul care împlinise 10 ani. În anii ’80 însă a fost cu adevărat o explozie. Singurul atentat din istoria recentă a Băii Mari s-a întâmplat pe strada Ioan Slavici, când un personaj important a urcat la volanul mașinii ca să plece la servici, a învârtit cheia de contact și a explodat cu un BUM! care rămâne și azi sub straturi de mister.

‘Tratamentul” duminical se făcea la etajul Cofetăriei Albina, cu ale ei faimoase scări în spirală. Adulții se “închideau” în zona barului, unde se fuma si îți luau ochii sticlele colorate de coniac sau whisky străin. Sala copiilor, largă și aerisită, era plină de zarvă prin care distingeai comenzi de savarină, cremeș sau doboș.

În spatele complexului, braseria oferea bere la halbă. La ușa bucătăriei intram cu două sticle goale de lapte, trimis de tata să mi le umple nenea Pișta cu bere. Înainte să mergem acasă, tata mă ținea în brațe la chioșcul de tir, să ajung să trag cu pușca străveche cu pat lung de lemn și cu alice mici de plumb.

Am părăsit cuibul familiei de pe Cantemir în 1993, la 25 de ani, după întoarcerea de la facultate. Aveam să rămân în cartier până la vârsta de 32 de ani, când am emigrat. Acum, eu și cartierul avem 50 de ani: purtăm cicatrici, ne cam pușcă încheieturile și mai facem câte o reparație pe ici pe colo. Dar, așa cum el e de un verde exploziv în iunie 2018, mă invadează și pe mine o poftă nebună de viață. Ne auzim la aniversarea de 75!

**

Rita Szabo, vecina mea de pe Cantemir, mi-a amintit cum se mergea la ski sub Tolvay: